Clara

Pe strada Toamnei unde,
Pomii-şi scuturau povara,
Locuia o cuconiţă
Blondă şi frumoasă -Clara!



Avea trup de crin şi gura
Roşie ca o muşcată;
Sînii - două crizanteme
Şi...era şi măritată!



Soţul ei - Avram Barbulea -
Voiajor prin toată ţara,
Pleca luni de dimineaţă
Şi venea sîmbătă seara.



Astfel că, în alte zile,
Clara dulce, drăgăstoasă
Marţi şi joi - să se distreze -
Mă primea pe mine-n casă.



Îi citeam poeme, versuri,
Mă-mbătam de glasul ei,
Ne spuneam poveşti, şi-n urmă
Petreceam ca de-obicei.



Casa-n care dragei mele
Îi fusese scris să şadă,
Avea dou-apartamente
Cu balcoanele spre stradă.



Jos în gang, urcai o scară
Care-aşa - din construire -
Nu avea altă intrare,
Nu avea altă ieşire.



Iar alături, stătea Sprinţa
Cu bărbatul - Haim Nane,
Care-avea tot astfel casa
Şi tot astfel de balcoane.



Nimeni, nimeni; numai scara
Luminată de un bec.
Mă ştia cînd vin la Clara,
Mai ales ştia cînd plec.



Vremea-şi împletea cununa,
Şi destinul priveghea
Să gustăm din fericirea
Dragostei - şi eu şi ea!



Da-ntr-o noapte violentă,
Cînd cu draga mă...distram
Se-auziră paşi pe scară,
Şi ea-mi spune: - Vine-Avram!



Mă îmbrac în fugă, fulger,
Vinovat ca un borfaş
Şi deschid în grabă uşa
Şi-mi dau drumu-n balconaş.



Doamne, Tu, care scăpat-ai
De la jertfă pe Isac,
Fă şi-acuma o minune
Şi mă-nvaţă ce să fac?



Şi precaut, fără voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Şi-ntr-o clipă sînt alături,
În balconul celălalt.



Situaţia e gravă;
Simt în creier un ciclon!
Ce mă fac dacă vecinul
Mă găseşte în balcon?!



Să sar jos, cu neputinţă!
Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o luptă
Şi pe viaţă, şi pe moarte!



Şi de-odată se deschide
Uşa-ntr-un moment fatal,
Şi-n chenarul ei apare...
Soţul Clarei, personal!



Eu îngheţ şi gura-mi mută
Nici o şoaptă nu îndrugă!
Şi ridic în semn de spaimă
Braţele, în semn de rugă...



Pe cînd el, văzîndu-mi halul,
Ca să-mi cruţe umilinţa,
A dedus fară-ndoială
Că am fost surprins la...Sprinţa.



Şi înţelegînd din semne
Că-i cer mila ca un prost,
Mi-a dat mîna să sar iarăşi
În balconu-n care-am fost!


A deschis cu grijă uşa,
Nici un zvon să n-o alarme
Şi, cu patos i-a spus Clarei,
Care se făcea că doarme:



- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,
Cum că Sprinţa-i o stricată?
Uite de-unde are blana -
Skong - cu care-i îmbrăcată!



Vino-ncoa, poete dragă
Şi iţi jur pe Dumnezeu
Că n-o să ne ştie nimeni.
Nici soţia, nici chiar eu!



M-a condus de mînă vesel,
Iară eu priveam cuminte,
Trupul Clarei strîns în braţe
Cu o oră înainte.



Şi cînd m-am văzut în stradă
M-am rugat, c-aşa mi-e firea,
Să trăiască arhitectul
Care-a construit clădirea!



Fiindcă ce făceam eu dacă
Mă păştea un ghinion,
Şi această casa-a Clarei
Avea numai un balcon?!

scrisa de George Toparceanu, aceasta poezie m-a facut sa-mi amintesc de o mica nebunie petrecuta acum ceva timp ... sper sa va faca si pe voi sa zambiti